Constituie mărturisire recunoaşterea de către una dintre părţi, din proprie iniţiativă sau în cadrul procedurii interogatoriului, a unui fapt pe care partea adversă îşi întemeiază pretenţia sau, după caz, apărarea.
Mărturisirea este judiciară sau extrajudiciară.
Mărturisirea judiciară:
-face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie prin mandatar cu procură specială;
-nu poate fi divizată împotriva autorului decât în cazurile când cuprinde fapte distincte şi care nu au legătură între ele;
-nu poate fi nici revocată, afară numai dacă se face dovada că a fost urmarea unei erori de fapt scuzabile;
-nu produce efecte dacă a fost făcută de o persoană lipsită de discernământ sau dacă duce la pierderea unui drept de care cel care face recunoaşterea nu poate dispune.
Mărturisirea extrajudiciară este un fapt supus aprecierii judecătorului, potrivit regulilor generale de probaţiune.
Mărturisirea extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în cazurile în care proba cu martori nu este admisă.
