Neputinţă, vise şi speranţe (arhiva Rostiri)
Ce simt eu acum este neputinţa. Nu pot să mă înalţ la nivelul aşteptărilor mele. Era o vreme când eram în stare să mă înalţ de zece ori peste acestea.
Acum nu mai pot, sunt secătuită de puteri. De ce? Pentru că tot ce mi-am imaginat şi visat s-a spulberat încet cu timpul...
Și acum visez cu ochii deschişi şi mă imaginez în situaţii în care aș vrea să fiu.
De exemplu, să am o maşină şi într-o după-amiază frumoasă de vara să mă duc sus, la Lacul Beliș, să stau liniştită şi să savurez acea pace, ca de fiecare dată când sunt acolo. Îmi place să călătoresc, de aceea am acceptat joburi în străinătate. Două până acum. Pe lângă faptul că am observat că acolo unde am fost am trăit lejer dintr-un salariu minim pe economie, am şi văzut multe locuri frumoase.
Dar pentru că nu-mi place să trăiesc departe de familie şi banii nu sunt un motiv suficient de puternic pentru mine ca să rămân, am decis ca la terminarea permisului de şedere să vin acasă. Cu mari speranţe că mă voi putea apuca din nou de facultate, că voi avea un loc de munca bunicel şi voi fi alături de familia mea.
Am decis totul într-o zi, dar mă gândeam la asta foarte des. Îmi imaginam toate posibilităţile şi care dintre opţiuni ar fi mai bună pentru mine. Apoi mi-am făcut biletul de avion şi am ajuns acasă...
Dar nu am făcut nimic din ce am crezut ca voi face. Am aplicat cu cv-ul la nenumărate firme şi nu am fost invitată la nici un interviu în două luni.
Încă mai am aşteptări mari de la mine însămi. Nu-mi pot permite să mi le diminuez doar pentru că avem un sistem economic defectuos. Bunicul meu o ține-ntruna: "Pe vremea lui Ceauşescu nu ai fi văzut așa ceva. Dacă vroiam, dacă nu, tot munceam şi aveam un acoperiş deasupra capului."
Eu m-am născut cu un an înaintea Revoluţiei, asa că nu ştiu multe despre acea perioadă, decât ce am învăţat la istorie şi mi-a povestit mama. Oricum, a trebuit să dau "reset" la lista cu scopurile mele şi să îmi reevaluez situaţia. Sunt obişnuită cu asta, așa că nu e greu. E o vrajă a gândului ca şi jocul Bejeweled în care, dacă nu mai ai pietre să le potriveşti apeşi butonul"scrambler" şi ţi le reaşează. Așa îmi reaşez eu scopurile. Pentru că, oricum, acum totul se rezumă la bani şi criza e în toi.
Și iată-mă din nou peste hotare... E bine să visezi la un loc mai bun, la o situaţie mai bună. Așa ai măcar o imagine pe care o poţi folosi drept ghid.
Pentru unii acea imagine devine reală, alţii o păstrează în suflet cu speranţă.
De aceea, cu toată neputinţa pe care o simt acum, tot o să păstrez imaginea la care visez şi dacă nu o să mi se împlinească pe deplin, măcar pe jumătate tot o să obţin din ce vreau!
Iuliana Szolga
Revista Rostiri
