Un subiect de actualitate, dacă ne gândim la tot ce se întâmplă în jurul nostru, dacă observăm că, pe zi ce trece, suntem tot mai trişti , mai inguri, mai împotmoliţi în întrebări la care nu găsim răspuns.
Căutam în străfundurile minţii mele soluţii care să-mi împrăştie dezamăgirea şi spaima aduse în suflet de mulţimea de veşti sinistre despre un codex alimentar, despre eşuarea justiţiei noastre în raţiuni lipsite de valoare, despre risipirea măreţiei din menirea educaţiei, despre prejudecăţile care ne apasă mai mult decât pe părinţii noştri.
Dureroase toate astea, dătătoare de spaime şi dezordine, de parcă am fi ajuns deja, ca specie, în plin haos, acolo unde, chiar dacă realizăm pericolul, suntem neputincioşi în a mai găsi soluţii sau putere de a le lua pas cu pas pe toate, fiecare unde poate, fără egoism, fără orgolii, fără frică, pentru a le pune pe o traiectorie şi a le da un rost celor bune şi pentru ca să le anihilăm pe cele rele. Toate gândurile mele se opreau ca lovindu-se de un zid, de aceeaşi veşnică neomenie, înlocuitoarea de actualitate a omeniei din noi.
De fapt, întrebându-mă într-una de ce merg toate astea din rău în mai rău, le-am concretizat într-o singură întrebare: "De ce omul nu mai este bun?"
Sunt convinsă că un răspuns adevărat la această întrebare ne-ar dezvălui şi soluţia prin care, toate aceste meniri ale omului, prinse în profesii, ar ajuta la resuscitarea întregii paradigme actuale în ceea ce priveşte calitatea vieţii speciei noastre.
Carmen Bulubaşa
Revista Rostiri
