Campania propusa de oamenii de la Blogalinitiative, in parteneriat cu Coca-Cola, care a nascocit un Automat de Colinde, se refera la propunerea unor motive pentru care sa nu ne pierdem speranta ca putem fauri o lume mai buna. Impreuna.
Multi colegi bloggeri au scris despre
diversele ONG-uri ce incearca sa ajute, cat pot ele de bine, diverse persoane aflate in nevoie.
Pentru ca tot zicea cineva ieri intr-un
comentariu pe Blogalinitiative ca lumea reala e urata si ca
majoritatea bloggerilor ce scriu in cadrul campaniilor propuse pe
site sunt doar o turma anosta, as vrea sa ii dau aici o replica la
cele afirmate, scriind nu despre mari strangeri de
fonduri ale unor multinationale, nici despre fundatii vestite, nici
macar despre sportivi celebri, adevarate modele demne de urmat. Poate o voi face in zilele urmatoare.
Pentru ca este iarna, o sa va povestesc
despre o femeie simpla, extrem de saraca, trecuta demult de prima
tinerete, ba chiar si de a doua, care in urma cu niste ani, poate
sapte, poate chiar mai multi, a fost sufletul unui proiect grandios
de ridicare a unei... biserici.
Femeia din povestea mea, in varsta de
peste 68 de ani, extraordinar de lovita de soarta, incerca de multa
vreme sa isi gaseasca alinarea la Dumnezeu si mergea in diverse
pelerinaje, prin locuri incarcate de spiritualitate, pe care muntii
Romaniei inca le mai ascund din belsug, spre ciuda unora care ne-ar vrea dezradacinati total si de la credinta stramoseasca.
Intr-o iarna, alaturi de un grup
restrans de credinciosi, microbuzul cu care calatorea s-a defectat pe neasteptate, intr-o vale putin cunoscuta, inconjurata din toate partile de munti inalti. Doar o
cararuie urca sus, spre un schit unde locuiau cativa calugari.
Satenii din vale vorbeau cumva ironic despre „pustnicii din munte”
si se uitau chioras la „domnii si doamnele de la Capitala”...
Desi iarna, femeia, ce conducea micutul grup de pelerini, a decis ca ar fi bine sa le
duca acelor calugari ceva alimente, din putinul pe care il aveau la
ei, pana se repara microbuzul, cerand si gazduire pentru noapte.
Drumul, pe o potecuta de munte
neamenajata, ce serpuia prin padure, era ingust, abrupt, extrem de periculos, deoarece intr-o
parte era prapastie adanca. Un pas gresit putea insemna pieirea.
Au ajuns cu bine sus, dupa circa doua ore... Cand au iesit
din padure, pe platoul unde se afla amplasat schitul, vechi de circa
cinci secole, au crezut ca au ajuns in Rai. Locul era intr-adevar de
poveste...
Calugarii le-au povestit oaspetilor neasteptati cum este viata
lor acolo, sus, cum trebuie sa care apa pe magarusi de la izvorul din
vale pe potecuta abrupta, cum rabda de multe ori de foame, cum
oamenii din vale ii batjocoresc uneori...
Nu cerseau mila nimanui, isi acceptasera cu
demnitate soarta, lasandu-se pe deplin in mainile Domnului...
Atunci, femeia din povestea mea a
inteles ca Dumnezeu i-a calauzit pasii acolo si ca aceea este
misiunea ei: sa ii ajute pe calugarii de la schitul uitat si de
capii bisericii, dar si de oamenii obisnuiti.
Si, intoarsa in Bucuresti, a inceput sa
organizeze convoaie bilunare catre acel loc sfant.
Mai intai caravane cu ajutoare constand in alimente, apa,
lumanari si chibrituri, iar mai apoi au urmat banii si materialele de
constructie. Pentru o biserica mare, frumoasa, cum nu a mai existat
alta in acele locuri. Multi au ras de ea, multi i-au zis ca e nebuna.
Dar a reusit sa stranga in jurul ei un manunchi de oameni la fel de
idealisti ca ea.
A durat ani, pana cand constructia s-a
ridicat semeata, spre cerul acela de un albastru ireal, cum nu mai e altul,
pana cand s-au ridicat si chiliile calugarilor.
Drumul a fost si el largit si prevazut
cu balustrade de lemn, care sa previna accidentele tragice.
La un moment dat, femeia le-a dus calugarilor
si niste capre (habar nu aveti ce greu e sa mani niste capre pe o
asemenea cararuie!), dar, din nefericire, multe au fost mancate de
ursii ce coboara deseori la schit.
Cert este ca in urma cu vreo patru ani
lucrarea a fost gata.
Iar satenii, pelerinii, dar si excursionistii iubitori de munte, tot mai multi, care
au inceput sa afle despre locul acela minunat de pe internet, s-au incumetat sa urce sus tot mai des, pentru a asista la slujbe, a se inchina la
crucea rasarita parca dintre ferigi, a respira aerul tare din Carpati, a bea din apa ce acum urca pana
sus.
Femeia de care va povestesc, desi cu
probleme grave la picioare, datorita urcusurilor grele la schit, pe
care le-a facut de nenumarate ori, chiar daca era septuagenara, este acum impacata sufleteste.
Misiunea ei s-a indeplinit.
Nici nu stiu daca mai traieste sau daca a trecut deja Dincolo, dar Ana (asa
cum se numeste femeia din povestirea mea), poate reprezenta un
exemplu despre cum poti realiza orice, chiar pornind de la nimic
material, daca ai in suflet suficienta credinta in Dumnezeu.
„Banutul vaduvei”, cum spunea ea candva, poate face minuni.
Pentru Anele asemeni ei as fi vrut sa colind in
aceasta iarna, in care toti se plang de criza, de saracie, de
zapezile prea mari sau de sfarsitul lumii. Acele Ane care realizeaza lucruri incredibile, pornind de la nimic...
Pentru ca datorita ei, acolo sus,
undeva pe muntele unde se povesteste ca s-ar fi ascuns candva Marele Zamolxis, niste calugari si pustnici, aflati in grote nevazute de excursionistii de week-end, se
roaga si azi pentru ca noi, cei „din civilizatie”, noi, cei mai putin
credinciosi poate, sa nu ne prabusim definitiv, pentru ca tara sa nu fie distrusa cu totul, conform unor planuri bine
ticluite pe alte meleaguri.
Poate nu as fi scris despre Ana, daca
nu l-as fi auzit pe Becali acum cateva ore, cum spunea din Parlament ziaristilor ce il urmaresc continuu, ca pe un star de cinema, ca el a facut donatii de 30 de milioane de euro si de aceea are
Dreptul la niste privilegii deosebite...
Vaduva de care v-am povestit eu nu s-a
falit vreodata ca datorita ei s-a ridicat o constructie monumentala.
Pentru ca era un legamant tainic intre ea si Dumnezeu, pentru
instaurarea Binelui. Indiferent cati i-au zis ca e nebuna si ca nu
poate ridica o biserica din nimic, "cu mainile goale", fara o putere financiara mare in spate. A considerat ca asta a fost misiunea ei pe aceasta lume.
Revenind la Campania Coca-Cola si la
Automatul de Colinde, va invit sa va alaturati acestei initiative
minunate, deoarece cu siguranta banii vor ajunge la aceia ce au
nevoie de ei.
Pur si simplu masinaria cu pricina
cuantifica intensitatea cu care cantati colinde si o transforma in
bani, care vor fi daruiti celor in nevoie.
O gasiti in urmatoarele locatii:
Craiova,
Electroputere Mall – 20 decembrie;
Timisoara,
Iulius Mall – 22 decembrie;
Oradea,
Lotus Mall – 23 decembrie.
Vizitati cu incredere si site-ul
www.motivesacredem.ro,
dar si pagina de Facebook, www.facebook.com/cocacola. Veti citi lucruri minunate acolo!
P.S. Exista multi oameni care stiu despre cine vorbesc... Nu mi-am permis sa dau numele de familie al Anei, pentru ca sigur nu i-ar fi placut.
