“Ieri
bătrâna a zâmbit. Credeam că e un cadavru viu, fără spirit.
Pentru ca nu cunosc bine limba napolitana eram confuză asupra a ceea
ce îmi spunea. Comicul situației a determinat-o să zâmbească.
Era surâsul bunicii mele de 70 de ani, însa bătrâna are 82 de
ani, e cumva mai caraghioasa.
Eu
am grija de bătrâna. Și de casă și de mâncare. Se numește
"cameriera" în Italia. Pentru aceasta primesc 500 de euro
lunar. Unii spun că e puțin, alții ca e bine așa.
Mama
e la Cluj. Face raze.
Acum
bătrâna plânge. Fiica ei o veghează. A avut probleme cu plămânii,
are diabet, operație la genunchiul stâng, iar acum, cazând, i s-a
rupt femurul. Nu aude bine, nu vede bine. Vorbește în limba
napolitana, o limba greoaie si veche. Copii ei o îngrijesc bine,
cred în nebunia de a se reface, de a reveni la viata. Observ și
apreciez aici un respect pentru piele, întregul corp, bătrânețea
înaintată. Un mod totuși de a respecta spiritul.
”
“O
criza puternica de orgoliu, asta după ce bătrâna m-a întrebat
dacă în România există mașini și tren. Am răspuns pozitiv un
pic iritată, dar simplu. Imaginea mea care se proiecta în oglinzi,
ironice și indiferente, reci, mă umplea de sine. Dar nu puteam să
mă bucur de frumusețea mea pe care o simțeam măreață. O
demnitate atât de adânc atinsă, străină mie, căci nu fusesem
niciodată stârnită în felul acesta, încât îmi paralizează
memoria de pe acum. Reproșurile care mi le adresam odată sunt
mângâieri plăcute comparativ cu acele gesture ale altuia, care te
nimicesc, te anulează.
Suprimă
și scrisul, care ar fi al unui martir jertfindu-se pentru nimic.
”
“Sacrificiul
meu, pentru a-l putea suporta mai ușor, îl văd de scurtă durată.
Mă amăgesc cu gândul atrăgător de a învăța limba italiana, de
a cunoaște pe cât se poate cultura italiană și oamenii ei, de
a-mi adăuga o experiență care cine știe la ce poate ajuta. Deși
mai toate experiențele trecutului m-au adus aici, tinerețea (care
parca și ea îmi scapă printre degete) îmi susține încă
speranțele, visele concepute pe la 13- 14 ani.
Verific
în fiecare zi dacă nu am murit. Încă nu. Palpită în mine viața,
doruri, aspirații. Neuronii veseliei sunt prezenți fără obiect.
De
ce am senzația că aici îmi este interzis totul? Natura, străzile,
clădirile, mâncarea, chipul meu din oglindă – totul. Pentru că
nu mi le îngădui, pentru ca nu le posed? Cine îmi interzice
dreptul? Mai ales asupra naturii? Chiar și muzica?
Toate
acestea sunt îndeplinite în libertate!”
“Nu
mi-am imaginat totuși că va fi atât de dureros, de imposibil de
acceptat să servești 24 din 24 de ore o persoană care nu mai are
control asupra propriei vieți, care a devenit încet-încet un copil
irascibil, nervos, isteric spre sfârșitul vieții sale. Necesită
multă răbdare, înțelegere, autostăpânire a isteriei personale.
Un stomac puternic și o inimă plină de forță și bunătate.
Sunt
de trei luni în Italia. Mi s-au adâncit ridurile și s-a șters
lumina de pe chip. Cu siguranță nu am destulă ințelepciune pentru
a mă proteja pe mine și a ajuta și pe alții în același timp.
Aceasta
a doua bătrână pe care o îngrijesc de o luna are 87 de ani.
Operată pe inimă cu cincisprezece ani în urmă, bolnavă de
diabet, hipertensiune și alte dereglări firești la această
vârstă, încă se menține bine. Este lucidă, memoria este destul
de solidă, gândește și suferă în tăcere. E fericită că își
vede copiii și nepoții crescând, participă pasiv la mersul
istoriei în care încă mai există.
Sufăr
pentru că nu găsesc rațiunea muncii mele într-o altă țară,
singurul scop fiind banii. Pentru că mama e bolnavă și singură.
Pentru că imi risipesc anii.”
Alina Paviliuc
Revista Rostiri