Florile de mar si fantana vrajita...

A fost odata ca niciodata, intr-un tinut indepartat, aflat la marginea lumii, un sat cu oameni mandri, ce se credeau urmasi ai lupilor legendari.

Vatra satului era asezata intr-o vale fermecata, cu meri roditori, inconjurata fiind de niste munti inalti, cu crestele inzapezite, de unde se rostogoleau la vale ape cristaline, despre care locuitorii spuneau ca pot vindeca orice betesug, fie el sufletesc sau trupesc.

Viata locuitorilor acelui meleag se depana lin, dupa reguli stravechi, in buna intelegere cu jivinele codrilor adanci, cu florile inmiresmate ale poienilor, cu licuricii dantuind vesel in noptilor de vara, cu norii aducatori de ploaie, cu soarele, luna si stelele, cu tot ceea ce exista pe pamant si in ceruri.

Satenii locuiau in case trainice, cu temelii de piatra de rau cioplita, fiind cunoscuti pana hat, departe, pentru indemanarea cu care faureau unelte trebuincioase in gospodarie, dar si arme pentru aparare, in vremuri de restriste.

Mai erau si buni olari, din argila moale, scoasa din locuri ascunse, doar de catre ei stiute, modeland cu iscusinta vase cu forme zvelte, pe care le ornau cu valuri alergatoare, pomi ai vietii si multe alte simboluri, aducatoare de sanatate si bogatie celor care le asezau in casele lor.

Si erau locuitorii acelui taram, binecuvantat de catre zei, iubitori de pace, desi mult prea des erau nevoiti sa se apere de hoardele navalitoare ale talharilor ce treceau peste fluviul cel mare din miazazi, dar si de barbarii din miazanoapte, in cautarea de bogatii usor dobandite.

Atunci cand se dadea semnalul de primejdie, satenii cei blanzi, ce nu ar fi omorat altfel nicio furnica, se preschimbau pe negandite in niste razboinici neinfricati, ce nu se temeau de moarte, pentru ca aveau credinta ca Marele Preot, traitor pe culmile inzapezite ale muntilor din apropiere, ii ajuta in lupta, protejandu-le neamul din care el insusi se tragea.

Intr-una dintre familiile traitoare in acea margine de lume s-a nascut, intr-o zi binecuvantata de catre zeii cei mari, un baietel cu fetisoara alba ca spuma laptelui, cu parul galbior, precum aurul ce putea fi adunat dupa voie din albia raului din vale, si ochii de un albastru profund, asemeni cerului dintr-o zi senina de vara.

Inteleptii satului si-au dat seama repede ca acest vlastar era trimis de ceruri in neamul lor cu o misiune deosebita, aceea de a fi salvatorul traitorilor  de pe acele locuri.

Si crestea copilul acela intr-o zi cat altii in zece, spre fericirea parintilor si a intregului sat.

Anotimpurile se depanau domol, Vartelnita Timpului se rotea neobosita, iar oamenii isi vedeau de treburile lor ca intotdeauna, in asteptarea marilor sarbatori tinute anual dupa acelasi tipic, din vremurile cele mai indepartate.

Unul dintre obiceiurile de iarna, care ii bucura nespus pe copii, era acela de a taia ramurele de mar la inceputul iernii, cand era sarbatorit si Stramosul-Lup, crengute pe care le puneau cu grija in vase de lut speciale, frumos smaltuite, ca sa inverzeasca si sa infloreasca pana in ajun de An Nou. Daca ramurelele se umpleau cu flori delicate, albe ca zapada de afara, insemna ca anul ce urma sa vina va fi unul bogat in roade, aducator de bucurie si sanatate.

Copiii luau mai apoi, la cumpana dintre ani, ramurelele inflorite si colindau pe la fiecare casa, sorcovindu-i pe gospodari cu florile dalbe de mar, pentru ca Anul Vechi sa fie inlocuit de Anul Nou, iar sanatatea si bogatia sa nu piara niciodata de pe acele locuri, ci sa fie si mai mare decat in anul ce tocmai se incheia.

Iata insa ca intr-unul dintre ani, niste hoarde de barbari insetati de sange au venit dinspre miazanoapte pe caii lor intunecati, cu gandul de a-i jefui pe locuitori si a transforma in scrum blanda asezare.

Femeile, batranii si copiii satului s-au refugiat in pripa in pesterile tainice din muntii din apropiere, in timp barbatii in putere s-au inarmat cu cele mai bune arme si, dupa ce au baut din apa neinceputa a unui izvor tainic, au facut juramantul sfant al razboinicilor-lupi, de a lupta neinfricati, pana cand si ultimul barbar va fi alungat din locurile acelea.

Nu se temeau de moarte, pentru ca stiau prea bine ca Lumea de Dincolo exista. Primeau trecerea cu bucurie, pentru ca urmau sa se intalneasca in tinutul ceturilor cu mosii si stramosii lor, calauziti in aceasta calatorie de catre Marele Preot, ce le mai aparea, cand si cand in fata, atunci cand se avantau pe platourile inalte ale muntilor din apropiere, chiar si in timpul vietii.

Iata insa ca de aceasta data, vrajmasii au fost mult prea numerosi, cata frunza si cata iarba, asa incat satul a fost distrus cu totul, averile furate si casele arse, chiar in toiul iernii. Razboinicii satului au trecut, rand pe rand, poarta spre lumea stramosilor.

Au ramas doar femeile, batranii si copiii, refugiati in grotele de stanca din muntii cei inalti.

Jalea singuratatii si neputintei si-a asternut umbrele peste ei, dar credinta ca zeii le vor alina suferinta si ca ii vor ajuta sa recladeasca asezarea distrusa, ca vitejii plecati Dincolo erau acum fericiti, i-a ajutat sa mearga mai departe, sa supravietuiasca gerurilor crancene in asteptarea primaverii.

Cea mai mare teama a lor era aceea ca nu vor putea respecta obiceiul stravechi de a pune crengutele de mar la inflorit in ulcelele lor de pamant umplute cu apa neinceputa, iar Anul Nou nu va mai putea renaste din resturile celui Vechi, asa incat viscolul va ramane vesnic pe pamant, pana ce totul va disparea, odata cu Anul cel Batran, sub o velinta groasa de omat.

Iata ca intr-una din zile, la gura pesterii, in fata baietasului, cu parul auriu si ochii de azur, a aparut insusi Marele Preot, invesmantat in Lumina, care i-a daruit, zambind usor, un obiect nemaivazut..

Era o fantana ciudata, de lut ars, faurita pe cealalta parte a lumii, de catre mestesugarii un neam de oameni tare intelepti, mici la stat, cu pielea de culoare galbuie si ochii ingusti.

Marele Preot i-a spus copilului de-o schioapa ca obiectul albastru era o fantana  vrajita si ca in ea sunt adunate toate cele cinci elemente care fac Roata Vietii sa nu se opreasca vreodata: pamantul, metalul, apa, lemnul si focul.

Lutul din care era faurita fantana, i-a spus copilului Marele Preot, era scos cu niste unele de metal, framantat bine dupa ce era amestecat cu apa, dupa care obiectul modelat cu indemanare era ars in cuptoare speciale, la focul de lemne.

Cand obiectul de lut era scos din cuptor, in el se turna apa neinceputa, care se incarca imediat cu energia Vietii, de aceea orice crenguta inmuiata in aceasta apa vie inflorea cu iuteala sagetii.

L-a invatat Marele Preot pe copil sa puna ramurelele de mar, pe care i le adusese, in fantana vrajita, umpluta cu apa de la izvorul din munte, pentru ca Vartelnita Vremii sa nu se poticneasca si sa depene Timpul in continuare. Cu ramurelele inflorite sa ii binecuvanteze mai apoi pe cei ramasi, pentru ca neamul descendent din semintia lupilor cei viteji sa nu se stinga nicicand.

Copilul respecta intocmai ceea ce il sfatui Marele Preot si, in curand, in pestera racoroasa, aparura primii muguri ai sperantei.

Cand ramurelele se incarcara cu flori dalbe de mar, copilul ii sorcovi pe cei refugiati, de la cel mai tanar prunc, pana la batranul cel mai incarcat de ani, urandu-le de sanatate si viata lunga, de bogatie si seninatate in suflet.

Viscolul isi domoli asprimea, zapada se topi iute, iar in primavara, cand s-au intors la ramasitele vetrei satului, au reusit sa isi recladeasca din nou asezarea.

Hoardele barbare nu au mai aparut pe acele meleaguri, asa ca anii ce au urmat s-au scurs in liniste, copiii crescand falnici ca brazii, vegheati de sus, de pe platoul muntilor din zare, de catre Marele Preot.

Copilul cu ochii albastri a ajuns conducatorul satului din poveste, pastrand cu grija fantana vrajita daruita la vreme de necaz de Marele Invatator.

Din fericire, nu a mai fost nevoie sa apeleze vreodata la ea, crengutele de mar inflorind la fel si in ulcelele faurite de olarii satului, tot cu ajutorul pamantului... si apei... si metalului... si lemnului... si focului...

Poate ca ulcelele lor nu erau asa frumos pictate, dar semne tainice si puteri magice aveau si ele, dovada ca tare multe legaturi erau intre cele doua semintii, aflate de o parte si de alta a Lumii celei mari.

Acum, peste milenii, fantana vrajita faurita in vechime de neamul oamenilor cu pielea galbuie este ascunsa bine in inima muntelui, intr-o ladita de stejar, asteptand clipa cand va fi nevoie din nou de ea si se va arata celui in nevoie.

Pana atunci, puteti avea o asemenea fantana, activatoare de sanatate si prosperitate, chiar daca nu este vrajita aidoma aceleia din povestea mea, accesand linkul urmator: http://www.piatraonline.ro/page.fantani-arteziene-trentino-blue.html

Dar ce fantana umpluta cu apa neinceputa nu este oare magica?

Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus povestea asa, lasandu-va sa ascultati o colinda, cantata peste milenii de catre un alt cor de copii cu glasuri ingeresti, de pe acele meleaguri binecuvantate de catre zeii cei mari...

Larg deschideti poarta sufletelor toate

N-am venit sa cerem, ci-am venit sa dam.

Refren:
Dalbe si iar dalbe flori adevarate,
Ca si vestea buna ce v-o colindam.
Dalbe si iar dalbe flori adevarate,
Dalbe si iar dalbe florile de mar.

Dincolo de muntii vietii si-ai himerei,
Am cules azi noapte florile de mar.
Le-am cules din muntii unde vesnic merii
Roditori de aur cresc intr-adevar.

Florile pe care le-am cules azi noapte
Vor rodi in brazda sufletelor toate.
Merele de aur, merele visate,
De colindatorii veacurilor toate.

sursa foto "flori de mar" articol:  http://www.sxc.hu