Rostiri: Raptor (RO)Rex (autor: Marin Ilca)

Până la urmă m-am hotărât: Raptor Rex, varianta meltean-mioritică şi actuală, este o etichetă mult mai aproape de adevăr decât "varan", atunci când vrem să exprimăm în cât mai puţine cuvinte - pentru că nu merită să pierdem timpul cu specia respectivă - felul în care se comportă cei care ne conduc....spre prăpastie.

Probabil am ales respectiva variantă de a descrie acest accident al istoriei, reprezentat de actualii conducători, pentru că nu mă pot dezbăra de ticul strămoşesc al optimismului (ştiut fiind că Raptor Rex este de domeniul trecutului) sau poate din cauză că nu mai înţeleg lumea în care trăiesc şi impresia că totul s-a transformat în Jurassic Park.

Exact cum la fel, anumite fenomene naturale au fost capabile să schimbe lumea în urmă cu milioane de ani, aşa şi acum, fenomene (nenaturale) au schimbat lumea mea, făcându-mă străin în contemporaneitate.

Schimbări rapide şi dezastruoase, cu prolificitate de bacterii şi rezultate de molimi, încearcă să-mi modifice devenirea spre opusul a ceea ce-mi doream şi pentru ce luptam să fie.

Sunt oameni pe care greutăţile îi fac slabi şi neputincioşi, cedând în faţa lor, aşa cum sunt şi oameni pe care încercările grele îi călesc şi îi fac mai puternici. Aş vrea să întâlnesc cât mai mulţi din a două categorie. Şi prin asta nu instig la "dating", ci la a strânge rândurile, NOI, cei aleşi.

Marin Ilca

Rostiri: Ce te faci acu', Gogule? (autor: Silviu Dachin)

„Tată, tu de ce ești șomer? Nu știi să lucrezi?”
Câtă gingășie în glas, câtă forță în pumnul care țintește...
Omul se uită mirat la copil. „Oare de unde vin întrebările de felul acesta, într-un căpșor ca ăsta?”

Dacă întrebarea ar fi presupus doar îndemn la filosofia cunoașterii... Dar ochii ăștia mari și zâmbetul indicând „urechile ațintite” spre ceea ce oamenii numesc răspuns, nu prea lasă loc de interpretare. Bine că e în clasa a doua, că de era mai mare...

Ce să-i spui? Că în urmă cu ani de zile cineva s-a gândit să facă un bine ăstei țărișoare și pentru asta a inventat mita, nepotismul, biroul categoria „degeaba” și multe altele, iar lucrurile au mers excelent până în ziua când toate astea au început să ceară un tribut mult mai mare decât și-ar fi închipuit administratorii sistemului. Cum să îi spui că tăticu’ a venit pe lume ceva mai târziu decât implementarea cu succes a nenorocirilor pomenite mai sus și a multor alte nenorociri, că a ocupat  locul „pe bune”, doar fiindcă locul exista și că de o vreme încoace, bugetar, așa cum era el, purta în faţă un minus crescător ...

Da, a dus-o bine un timp, că se pricepea binișor la ceea ce avea de făcut. Dar acum țara are nevoie de... Chiar așa, de ce are nevoie țara asta? Să se reprofileze, nu de alta, chiar dacă vârsta îl îndeamnă la altceva. La ce se pricepe el mai bine? Iar constatarea nu întârzie să lovească din plin: „Hei, omule, țara ta nu are nevoie de oameni ca tine!” Nu te pricepi la ceea ce avem noi nevoie. Tu nu știi să pleci capul, nu știi să nu înțelegi ce se spune și să înțelegi ceea ce de fapt s-ar spune, dar nu se poate acum... La politică nu ești bun, prietenii știu de ce, ca artist ai predat armele în clasa a X-a când, spunea tac’tu, „nu ai nici un viitor” și a cam nimerit-o, pe șantier se câștigă, dar tu e clar ca o să leșini undeva între a 14-a și a 15-a cărămidă ridicată... 

Ce te faci acum, Gogule?!
Nu de alta, dar e cam târziu pentru tine. Auzi dom’le, cică ai devenit șomer pentru că se face ordine în țară. Adică tu ai fost până acum un element de dezordine națională!

Frumos... Și hai că ar fi trecut „în zbor” peste umilințele astea de ordin național, că de, lovesc în categorii, nu în indivizi, dar ce să faci cu prostul obicei de a mânca de trei ori pe zi, de a folosi frigiderul și televizorul, de a-ți spăla hainele chiar și când sunt murdare, și mai rău, de a fi în viață și iarna când costurile, în cel mai bun caz, se dublează...?

Ochii ăia mari și limpezi încep să dea semne de nerăbdare... „Pe cine suni, tati?”...

„Bă Costele, fii atent aici la mine, rapid, că mă seacă aștia cu tarifele lor, zici că încă mă mai pot angaja la Fernandez ăla de are 5 câini și nu are cine să aibă grijă de ei pentru 800 de euro pe lună?”

Silviu Dachin
http://omulbun.blogspot.ro/

Ipocrizia mereu actuală (Rostiri) - autoare: Carmen Bulubasa (Rostiri)

Se pare că e la tot mai mare preţ ipocrizia. Preţul plătit pentru ei la guvernarea Omenirii e mare.
Ca să devii un ipocrit veritabil trebuie să parcurgi cu seriozitate şi să-ţi însuşeşti existenţial toate "învăţăturile" servituţii voluntare şi pe cele ale prostiei.
Noi am reuşit asta ca specie. Când zbaterea şi efortul de a-ţi păstra stima de sine şi a-ţi consolida conştiinţa şi valoarea de om prin credinţa în adevăratele valori umane şi în necesitatea educaţiei, sunt încontinuu descurajate, iar competiţia nesănătoasă, care condamnă la întrecere om cu om dincolo de limita omenească a mijloacelor şi a scopului, este ridicată prin manipulări grosolane, la nivel de viaţă adevărată, graniţa dintre bine şi rău, valoare şi non-valoare, dispare de la sine sub pretextul supravieţuirii.
Perioadă de criză!!!
Perioadă de recesiune!!!
Unde? În economie? În industrie? Cine a inventat economia? Cine a inventat industria?
Cine a inventat banii? Nu oamenii? Asta e societatea noastră bazată pe consum şi acumulare excesivă, ridicând luxul la nivel de valoare reprezentativă în defavoarea unei reale calităţi a vieţii omeneşti.
Omul o pornise bine ca specie. A descoperit focul şi a inventat roata. Şi apoi, fiinţă vulnerabilă fizic, a descoperit cu ce i-a fost compensată lipsa puterii fizice.
Singura criză importantă care îl stăpâneşte pe om, e datorată faptului că în timp, scriindu-şi istoria, a devenit atât de preocupat de cuvinte, încât a inventat politica şi s-a transformat din om în politician, renunţând la capacitatea lui de a cunoaşte în favoarea necunoaşterii. Pierderea nemuririi şi dobândirea dreptului la cunoaştere s-au rătăcit în inutilitate, iar oamenii au rămas cu speranţa desăvârşirii lor în promisiunea unei alte vieţi, într-o altă lume. De atunci încoace războiul a luat toate formele posibile, până şi pe cea a păcii. Cu o minte sănătoasă şi un suflet curat omul poate aspira la libertate şi ar fi aproape imposibil de manipulat. Frica nu l-ar mai duce în sărăcie, ar descoperi diferenţa dintre conducător şi stăpân, dintre alegere şi obligare, iar el, Omul, la scară de Umanitate, nu ar mai fi în Criză de Identitate.
Umanitatea eşuează sub jugul greu al ipocriziei. Toate invenţiile omului, pornite bine, ajung să facă rău tocmai celor care au crezut în ele. Avem libertatea de a alege, dar nu şi suportul judecăţii de a face o alegere corectă. Avem posibilitatea de a fi curajoşi, dar noi ne încovoiem de frică. Se pare că nu mai avem timp să apelăm la dicţionarul păstrător al definiţiilor corecte, ci improvizăm, inventând din mers, alte adevăruri, sub presiunea grabei excesive, a panicii, a lipsei de educaţie şi de cultură.
Concurenţa acerbă dintre noi, care ne provoacă sărăcia, faptul că am ajuns să nu ne mai putem lipsi de obiecte sau servicii inutile, dând drept de viaţă şi de moarte manifestărilor de vanitate şi orgoliu şi înlocuindu-ne inconştient, dar în totalitate, cu o imagine a noastră, spoită în culori ţipătoare, la care, într-un context real i-am simţi falsitatea, ne reduce la dimensiunea unei virgule şi la lipsa de importanţă a ei din vremea când claritatea cuvintelor nu avea nevoie de împopoţonarea semnelor de punctuaţie ca să nască o epopee.
Cândva ştiam spune adevărul cu un singur sunet, azi am ajuns să nu ne mai înţelegem om cu om, în aceeaşi limbă, folosind o mie de cuvinte.
Cândva gândeam ce să spunem, acum gândim cum să nu spunem în discursuri adevărurile noastre de frică să nu fim judecaţi şi eliminaţi din turmă.
Ipocrizia ne alungă din identitatea noastră şi noi dansăm cu ochii în soare, ca nişte păpuşi robotizate, sorbind minciuni de pe buzele politicienilor, inoculându-le în fiinţa noastră cu pietate şi ne potolim setea de cunoaştere otrăvindu-ne cu umilinţe, cu renunţări, cu dureri care nu sunt ale noastre. Asta e adevărata criză!
Omenirea a descoperit atât de multe încât majoritatea oamenilor sunt ignoranţi, nu ştiu nici cine sunt , nici ce vor, nu ştiu nici cum să trăiască, nici cum să moară, iar din faptele lor omeneşti lipseşte cu desăvârşire omenia.
Şi Doamne, ce definiţie frumoasă i-am ştiut da cândva OMENIEI!

Carmen Bulubaşa
http://decemergetotulrau.blogspot.ro/

Mesaj pentru cititorii revistei “ROSTIRI”

Mesaj pentru cititorii revistei“ROSTIRI” - autoare: Daniela Constantinescu  (2009)

Am terminat de curând de citit „Istoria Angliei” a lui André

Maurois. Şi acolo ca şi aici, multe omoruri, războaie, răscoale, deşi parcă un spirit mai ordonat şi ceva mai puţine invazii ca la noi.

M-am gândit - doar douăzeci de ani de la revoluţia care ne-a rupt

de un regim comunist de cincizeci de ani şi ne-a aruncat în altul, atât de puţin familiar!!

Ca perioadă istorică, douăzeci de ani este foarte puţin. În

douăzeci ani se naşte şi creşte un adolescent, se șlefuieşte un tânăr, adultul de mai târziu. Dar în cadrul istoriei o perioadă de douăzeci de ani este infimă, este aproape o fărâmă într-un car de secole, deşi, vorba ceea, un an din aceştia douăzeci poate aduce cât n-au adus alţi nouăsprezece la un loc!

Dar nu despre asta vreau să vorbesc şi nici să fac o analiză a

politicii sau economiei româneşti.

Eu vreau să vă vorbesc despre ceva mai simplu. S-au scurs

douăzeci de ani de când am schimbat un regim cu altul. De ce nu am ştiut să profităm de ocaziile pe care le-am avut, cine şi ce ne-a pus piedică, asta nu mai are rost să discutăm. Mi-e teamă că SUNTEM ÎN MIJLOCUL EVENIMENTELOR, al istoriei, şi NOI TOT CONTINUĂM SĂ NE COMPORTĂM CA PRIVITORI!!

Fraţilor, noi suntem cei care vor construi România cea frumoasă şi

organizată! Nu după model european, nu după model american, după zicale chinezeşti sau japoneze. Nu că nu le-aş aprecia, dar Noi vom construi România după model românesc. Avem în faţă şi în minte imaginea României aşa cum ar trebui să fie, aşa cum ne-o dorim cu toţii.

Cine ne-a făcut să credem că puterea asta nebănuită stă în mâna

altcuiva?... Noi, cei care trăim în secolul XXI şi am prins şi eclipsa, şi democraţia, şi capitalismul şi comunismul, din experienţă, amintiri sau povestiri, noi suntem cei care ... CONSTRUIM VIITORUL!

Nu vă faceţi iluzii: dacă cei care vor veni peste 100 de ani se vor

gândi la acest moment, ei se vor aştepta ca NOI să-l valorificăm şi să punem ţara asta pe roate, în direcţia dorită de toţi! Sau mă rog, de majoritatea sănătoasă la cap care visează bine pentru el, dar şi pentru ceilalţi. De la noi se vor aştepta să intrăm voioşi şi puternici în luptă, capabili să ne sacrificăm, pentru că ţara asta o vom lăsa moştenire fiinţelor cele mai dragi: copiii noştri!

Aşadar, nu vă minţiţi singuri. Puterea este în mâinile noastre, ale

celor născuţi în `84, `73 sau `90, nu a românilor pe care ni-i imaginăm peste ani, mai deştepţi şi mai încrezători, beneficiari ai unei educaţii care asigură nu numai cunoştinţele şi teoriile, ci şi încrederea în viitorul şi potenţialul nostru.

Dragii mei, dacă vor exista oameni binecuvântaţi sau blestemaţi,

după cum le-au fost faptele şi impactul asupra acestei ţări, aceştia suntem noi!!!

Sunteţi gata să le spunem copiilor noştri că am avut lucruri mai

importante de făcut în acest timp, când ţara arde şi are nevoie de tineri corecţi şi încrezători?! Că în acest timp mama şi tata munceau în Italia ca să-şi construiască o casă?... Sau că eraţi cu gândul la Insula Şerpilor, la Elodia, la războiul din Irak şi n-aţi observat că soarta vă scapă din mâini?...

Îi veţi privi în ochi şi le veţi spune: “ Da, tată, pe atunci aveam 20

de ani. Dar eram laş. Nu credeam că se poate schimba ceva. Credeam că ţara asta e blestemată pentru eternitate”. Nu e aşa!

Dacă voi credeţi că aţi putea spune asta, atunci închideţi

calculatorul şi vedeţi-vă de viaţa voastră! Eu n-am ce să vă spun, sigur nu mă înţelegeţi şi ar fi bine să încheiem discuţia înainte de a ne deveni nesuferiţi unul altuia.

Dar dacă mă înţelegeţi, şi vă e frică, la fel cum mi-e şi mie, că

pierdem momentul şi dup-aia o să ne văităm degeaba, atunci haideţi să facem ceva! Gânduri şi planuri mari, colosale, pentru o Românie idilică, ne-au oferit cei mari. Eu nu pot. N-am aşa ceva. Vă ofer planuri mici.

Absurd de simple, ridicol de inocente.

Nu lăsaţi viaţa să vă scape din mâini!... Nu uitaţi de educaţia

copiilor voştri! Nu lăsaţi pe nimeni să vă facă să vă simţiţi prost!! Dacă doi ani aţi fost bun pentru firmă şi după un proiect aţi dat-o-n bară, să ştiţi că NU în acel proiect stă toată valoarea voastră profesională sau omenească. Oricând vă puteţi ridica!

Susţineţi libertatea şi demnitatea umană. Libertate nu înseamnă

dezmăţ şi transformarea noastră în nişte fiinţe instinctuale, ca animalele.

N-am văzut zeci de documentare pe Discovery ca să vreau să fiu urs polar!! Nu, n-am uitat că omul, prin intelectul, motivaţiile şi Imaginaţia lui Creatoare este cea mai frumoasă din toate creaţiile lui Dumnezeu!

Ajutaţi-i pe cei care-şi caută dreptatea. Mâine veţi fi Voi în locul

lor. Încurajaţi-i pe cei slabi şi săraci, dar nu le permiteţi să cadă în

depresia omului pasiv care-şi aşteaptă până la moarte salvatorul. Nu vă lăsaţi pradă iluziilor! România nu se construieşte într-o zi, de câtre un suveran super-potent care ne îndrumă, ghidează şi penalizează pe noi, supuşii lui. Ea se construieşte prin efortul nostru susţinut, al tuturor, de-a lungul unui timp îndelungat în care roadele nu se arată atât de repede, dar încrederea creşte pe măsură ce munca se înteţeşte.

Profeţi mincinoşi au fost şi se vor mai ridica. Oameni care se

străduiesc să critice deşi n-au făcut nimic în viaţa lor, oameni care vor să descurajeze pentru că totul le-a fost dat de-a gata şi nu ştiu cum este să te lupţi pentru viaţa ta! Oameni care dintr-o privire şi-un cuvânt sceptic încearcă să distrugă energii şi tot entuaziasmul! Nu vă lăsaţi pradă lor!...

Nimeni nu vă poate lua imensa putere dacă voi n-o daţi! Speraţi. Iubiţi.

Aveţi dreptul să credeţi în mai bine.

De aceea vreau să-i felicit pe cei care, din interes sau puţină

conştiinţă naţională, sprijină educaţia tinerilor, în orice mod ar face-o.

Am respect pentru profesorii care încă îşi fac meseria cu dăruire şi

profesionalism, deşi media i-a transformat în clovni cerşetori şi mai nou, în incompetenţi. Îi felicit pe cei care au o afacere şi nu se feresc să recunoască „ Sunt român! Produsele mele vin din România!”. Îi susţin pe toţi cei care-şi caută dreptatea şi fericirea fără să dea în cap la altul.

Legea Compensaţiei Universale ne-a învăţat că bâta cu care vom

lovi noi azi se va întoarce mâine ca să ne cunoască dintr-o altă postură! Îi felicit pe cei care trăiesc în România de azi, văd ce se doreşte să ni se arate şi nu-şi pierd speranţa. Îi felicit pe cei care iubesc, pe cei care se roagă, pe cei care şi-au păstrat umanitatea.

Nimeni nu este perfect. Nici un popor, nici o ţară, nici o religie. Cu

toţii avem greşelile şi păcatele noastre. Dar atâta timp cât ne străduim ca viitorul să fie bun – pentru toţi, pentru ceilalţi, nu numai pentru noi, VA FI BINE!

Auzim tot, zi de zi, de criminali, violatori, hoţi la drumul mare.

La toţi li se spune „români” pentru că trăiesc în România. Poate de aceea ne e aşa frică să ne asociem, să ne încredem în ceilalţi, să ne lăsăm în mâna colectivităţii. Ne gândim: „ Dacă ăsta o fi unul din hoţii sau criminalii, trădătorii de la ora 5?...”

N-avem altă descriere a lor decât că sunt români, că trăiesc undeva

în România, aşa că ... cum putem şti cu-adevărat?...

Poate de aceea ne-am pierdut încrederea în noi ca naţie, ca

posibilităţi. Nu, dragii mei, Românii nu sunt aceştia! Aveţi încredere unul în celălalt! România suntem noi!

Nu vreau să se întâmple o calamitate ca românii să-şi dea adevărata valoare a unităţii şi solidarităţii lor. Nu vreau ca lumea să aibă nevoie de sacrificii şi din nou, trupurile româneşti care au binecuvântat pământurile astea cu energiile lor, să le ofere! Nu vreau s-aştept ca românul să moară pentru neamţ, francez sau japonez! Nu vreau să moară nimeni, nicăieri.

Nu vreau ca naţiunea română să primească medalii postum pentru vitejia şi dăruirea ei faţă de neamul omenesc!

Vreau să trăim acum, să fim fericiţi şi mulţumiţi în ţara

noastră. Fiecare poate face ceva şi când ai posibilitatea să faci bine

şi nu-l faci este ca şi cum ai face rău. Nu vă pierdeţi speranţa! Nu

degeaba se întâmplă toate!

Undeva un rol avem fiecare.

Daniela Constantinescu