Vatra satului era asezata intr-o vale fermecata, cu meri roditori, inconjurata fiind de niste munti inalti, cu crestele inzapezite, de unde se rostogoleau la vale ape cristaline, despre care locuitorii spuneau ca pot vindeca orice betesug, fie el sufletesc sau trupesc.
Viata locuitorilor acelui meleag se
depana lin, dupa reguli stravechi, in buna
intelegere cu jivinele codrilor adanci, cu florile inmiresmate ale
poienilor, cu licuricii dantuind vesel in noptilor de vara, cu norii aducatori de ploaie, cu soarele,
luna si stelele, cu tot ceea ce exista pe pamant si in ceruri.
Satenii locuiau in case trainice, cu
temelii de piatra de rau cioplita, fiind cunoscuti pana hat,
departe, pentru indemanarea cu care faureau unelte trebuincioase in gospodarie, dar si arme pentru aparare, in vremuri de restriste.
Mai erau si buni olari, din argila
moale, scoasa din locuri ascunse, doar de catre ei stiute, modeland cu iscusinta vase cu forme zvelte, pe care le ornau cu valuri alergatoare, pomi ai
vietii si multe alte simboluri, aducatoare de sanatate si bogatie celor care le
asezau in casele lor.
Si erau locuitorii acelui taram,
binecuvantat de catre zei, iubitori de pace, desi mult prea des erau
nevoiti sa se apere de hoardele navalitoare ale talharilor ce treceau
peste fluviul cel mare din miazazi, dar si de barbarii din miazanoapte, in cautarea de bogatii usor
dobandite.
Atunci cand se dadea semnalul de
primejdie, satenii cei blanzi, ce nu ar fi omorat altfel nicio
furnica, se preschimbau pe negandite in niste razboinici neinfricati,
ce nu se temeau de moarte, pentru ca aveau credinta ca Marele Preot,
traitor pe culmile inzapezite ale muntilor din apropiere, ii ajuta
in lupta, protejandu-le neamul din care el insusi se tragea.
Intr-una dintre familiile traitoare in acea margine de lume s-a nascut, intr-o zi binecuvantata de catre zeii cei mari, un
baietel cu fetisoara alba ca spuma laptelui, cu parul galbior,
precum aurul ce putea fi adunat dupa voie din albia raului din vale,
si ochii de un albastru profund, asemeni cerului dintr-o zi senina de
vara.
Inteleptii satului si-au dat seama
repede ca acest vlastar era trimis de ceruri in neamul lor cu o misiune
deosebita, aceea de a fi salvatorul traitorilor de pe acele locuri.
Si crestea copilul acela intr-o zi cat
altii in zece, spre fericirea parintilor si a intregului sat.
Anotimpurile se depanau domol, Vartelnita
Timpului se rotea neobosita, iar oamenii isi vedeau de treburile lor ca intotdeauna, in
asteptarea marilor sarbatori tinute anual dupa acelasi tipic, din
vremurile cele mai indepartate.
Unul dintre obiceiurile de iarna, care
ii bucura nespus pe copii, era acela de a taia ramurele de mar la
inceputul iernii, cand era sarbatorit si Stramosul-Lup, crengute pe
care le puneau cu grija in vase de lut speciale, frumos smaltuite,
ca sa inverzeasca si sa infloreasca pana in ajun de An Nou. Daca
ramurelele se umpleau cu flori delicate, albe ca zapada de afara,
insemna ca anul ce urma sa vina va fi unul bogat in roade, aducator de bucurie si sanatate.
Copiii luau mai apoi, la cumpana
dintre ani, ramurelele inflorite si colindau pe la fiecare casa,
sorcovindu-i pe gospodari cu florile dalbe de mar, pentru ca Anul
Vechi sa fie inlocuit de Anul Nou, iar sanatatea si bogatia sa nu
piara niciodata de pe acele locuri, ci sa fie si mai mare decat in anul ce
tocmai se incheia.
Iata insa ca intr-unul dintre ani, niste hoarde de
barbari insetati de sange au venit dinspre miazanoapte pe caii lor intunecati, cu
gandul de a-i jefui pe locuitori si a transforma in scrum blanda
asezare.
Femeile, batranii si copiii satului s-au refugiat
in pripa in pesterile tainice din muntii din apropiere, in timp
barbatii in putere s-au inarmat cu cele mai bune arme si, dupa ce au baut din
apa neinceputa a unui izvor tainic, au
facut juramantul sfant al razboinicilor-lupi, de a lupta neinfricati,
pana cand si ultimul barbar va fi alungat din locurile acelea.
Nu se temeau de moarte, pentru ca stiau
prea bine ca Lumea de Dincolo exista. Primeau trecerea cu bucurie,
pentru ca urmau sa se intalneasca in tinutul ceturilor cu mosii si
stramosii lor, calauziti in aceasta calatorie de catre Marele Preot,
ce le mai aparea, cand si cand in fata, atunci cand se avantau pe
platourile inalte ale muntilor din apropiere, chiar si in timpul
vietii.
Iata insa ca de aceasta data, vrajmasii
au fost mult prea numerosi, cata frunza si cata iarba, asa incat
satul a fost distrus cu totul, averile furate si casele arse, chiar
in toiul iernii. Razboinicii satului au trecut, rand pe rand, poarta spre
lumea stramosilor.
Au ramas doar femeile, batranii si
copiii, refugiati in grotele de stanca din muntii cei inalti.
Jalea singuratatii si neputintei si-a
asternut umbrele peste ei, dar credinta ca zeii le vor alina suferinta
si ca ii vor ajuta sa recladeasca asezarea distrusa, ca vitejii plecati Dincolo erau acum fericiti, i-a ajutat sa mearga mai
departe, sa supravietuiasca gerurilor crancene in asteptarea primaverii.
Cea mai mare teama a lor era aceea ca
nu vor putea respecta obiceiul stravechi de a pune crengutele de mar la
inflorit in ulcelele lor de pamant umplute cu apa neinceputa, iar Anul Nou nu va mai putea renaste din resturile celui
Vechi, asa incat viscolul va ramane vesnic pe pamant, pana ce totul
va disparea, odata cu Anul cel Batran, sub o velinta groasa de omat.
Iata ca intr-una din zile, la gura
pesterii, in fata baietasului, cu parul auriu si ochii de azur, a
aparut insusi Marele Preot, invesmantat in Lumina, care i-a daruit, zambind usor, un obiect
nemaivazut..
Era o fantana ciudata, de lut ars,
faurita pe cealalta parte a lumii, de catre mestesugarii un neam de oameni tare
intelepti, mici la stat, cu pielea de culoare galbuie si ochii
ingusti.
Marele Preot i-a spus copilului de-o
schioapa ca obiectul albastru era o fantana vrajita si ca in ea sunt adunate toate cele cinci
elemente care fac Roata Vietii sa nu se opreasca vreodata: pamantul,
metalul, apa, lemnul si focul.
Lutul din care era faurita fantana, i-a
spus copilului Marele Preot, era scos cu niste unele de metal,
framantat bine dupa ce era amestecat cu apa, dupa care obiectul
modelat cu indemanare era ars in cuptoare speciale, la focul de
lemne.
Cand obiectul de lut era scos din
cuptor, in el se turna apa neinceputa, care se incarca imediat cu
energia Vietii, de aceea orice crenguta inmuiata in aceasta apa vie
inflorea cu iuteala sagetii.
L-a invatat Marele Preot pe copil sa
puna ramurelele de mar, pe care i le adusese, in fantana
vrajita, umpluta cu apa de la izvorul din munte, pentru ca Vartelnita Vremii sa nu se poticneasca si sa depene Timpul in continuare. Cu ramurelele
inflorite sa ii binecuvanteze mai apoi pe cei ramasi, pentru ca
neamul descendent din semintia lupilor cei viteji sa nu se stinga nicicand.
Copilul respecta intocmai ceea ce il
sfatui Marele Preot si, in curand, in pestera racoroasa, aparura
primii muguri ai sperantei.
Cand ramurelele se incarcara cu flori
dalbe de mar, copilul ii sorcovi pe cei refugiati, de la cel mai
tanar prunc, pana la batranul cel mai incarcat de ani, urandu-le de
sanatate si viata lunga, de bogatie si seninatate in suflet.
Viscolul isi domoli asprimea, zapada se
topi iute, iar in primavara, cand s-au intors la ramasitele vetrei
satului, au reusit sa isi recladeasca din nou asezarea.
Hoardele barbare nu au mai aparut pe acele meleaguri, asa
ca anii ce au urmat s-au scurs in liniste, copiii crescand falnici ca
brazii, vegheati de sus, de pe platoul muntilor din zare, de catre
Marele Preot.
Copilul cu ochii albastri a ajuns
conducatorul satului din poveste, pastrand cu grija fantana vrajita
daruita la vreme de necaz de Marele Invatator.
Din fericire, nu a mai fost nevoie sa
apeleze vreodata la ea, crengutele de mar inflorind la fel si in
ulcelele faurite de olarii satului, tot cu ajutorul pamantului... si
apei... si metalului... si lemnului... si focului...
Poate ca ulcelele lor nu erau asa
frumos pictate, dar semne tainice si puteri magice aveau si ele, dovada ca tare multe
legaturi erau intre cele doua semintii, aflate de o parte si de alta
a Lumii celei mari.
Acum, peste milenii, fantana vrajita
faurita in vechime de neamul oamenilor cu pielea galbuie este ascunsa
bine in inima muntelui, intr-o ladita de stejar, asteptand clipa cand
va fi nevoie din nou de ea si se va arata celui in nevoie.
Pana atunci, puteti avea o asemenea fantana, activatoare de sanatate si prosperitate, chiar daca nu este vrajita aidoma aceleia din povestea mea, accesand linkul urmator: http://www.piatraonline.ro/page.fantani-arteziene-trentino-blue.html
Dar ce fantana umpluta cu apa neinceputa nu este oare magica?
Pana atunci, puteti avea o asemenea fantana, activatoare de sanatate si prosperitate, chiar daca nu este vrajita aidoma aceleia din povestea mea, accesand linkul urmator: http://www.piatraonline.ro/page.fantani-arteziene-trentino-blue.html
Dar ce fantana umpluta cu apa neinceputa nu este oare magica?
Si-am incalecat pe-o sa, si v-am spus
povestea asa, lasandu-va sa ascultati o colinda, cantata peste milenii de catre un alt cor de copii cu glasuri ingeresti, de pe acele meleaguri binecuvantate de catre zeii cei mari...
Larg deschideti poarta sufletelor toate
N-am venit sa cerem, ci-am venit sa dam.
Refren:
Dalbe si iar dalbe flori adevarate,
Ca si vestea buna ce v-o colindam.
Dalbe si iar dalbe flori adevarate,
Dalbe si iar dalbe florile de mar.
Refren:
Dalbe si iar dalbe flori adevarate,
Ca si vestea buna ce v-o colindam.
Dalbe si iar dalbe flori adevarate,
Dalbe si iar dalbe florile de mar.
Dincolo de muntii vietii si-ai himerei,
Am cules azi noapte florile de mar.
Le-am cules din muntii unde vesnic merii
Roditori de aur cresc intr-adevar.
Am cules azi noapte florile de mar.
Le-am cules din muntii unde vesnic merii
Roditori de aur cresc intr-adevar.
Florile pe care le-am cules azi noapte
Vor rodi in brazda sufletelor toate.
Merele de aur, merele visate,
De colindatorii veacurilor toate.
Vor rodi in brazda sufletelor toate.
Merele de aur, merele visate,
De colindatorii veacurilor toate.